Ratiunea poate demonstra ca Dumnezeu exista!

De multe ori suntem obisnuiti, dintr-un oarecare confort mental, sa inghitim idei pe care nu le analizam si nu le trecem prin filtrul ratiunii, mai ales atunci cand este vorba de spiritualitate si Dumnezeu.
Iti recomand sa citesti pana la capat acest text. Si daca este nevoie, de cateva ori la rand. Dupa ce vei intelege, te vei lumina!
Aminteste-ti! O minte exersata este o minte greu manipulabila!
Lectura placuta prietene!

„Un mod de viata si de gandire care neaga sau ignora existenta lui Dumnezeu este condamnat sa sfarseasca in dezagregare si autocontradictie. Daca acest lucru nu a fost dovedit in suficienta masura de sterilitatea pe care ne-au adus-o umanismul si rationalismul, o stare inumana si irationala, nu avem alta solutie decat sa ne demonstram rational teza. Din punct de vedere rational, concluzia ca Dumnezeu exista este absolut inevitabila; demonstrarea acestui adevar a fost cea mai importanta realizare a filosofiei medievale, si in special a lui Toma din Aquino. Singura cale de a evita aceasta concluzie este negand validitatea ratiuni, ceea ce, pur si simplu, face imposibila argumentatia si filosofia, impreuna cu aproape orice forma de discutie si de gandire. […]

Ori Dumnezeu viu exista, ori nu exista. Ori Realitatea suprema este vie, constienta si inteligenta, ori nu este. In cazul in care este, atunci ea este ceea ce numim Dumnezeu. Daca nu este, ea trebuie sa fie un proces, o legitate, o energie sau o substanta ce actioneaza orbeste, complet lipsita de orice semnificatie, in afara celei pe care insusi omul i-o atribuie. Nimeni nu a putut sugera o alternativa rezonabila.
A spune ca Realitatea depaseste cu totul gandirea, si, prin urmare, nu poate fi descrisa prin termeni limitati si omenesti precum „constiinta” si „inteligenta”, nu spune decat ca Dumnezeu este incomensurabil mai mare decat omul; iar teistul va fi de acord ca este infinit mai mare. A spune ca Realitatea nu este o energie oarba, ci un „principiu viu”, o „supraconstiinta impersonala” sau o „minte impersonala” inseamna doar a jongla cu termenii si a ne complace in contradictii terminologice.
A vorbi despre „un principiu viu” este ca si cum ai spune alb negricios, iar o „minte impersonala” este un fel de cerc patrat.
Toate acestea provin din interpretarea eronata a cuvantului „personal” asa cum este folosit cu referire la Dumnezeu – ca si cum ar insemna ca Dumnezeu este un organism, o forma sau o structura compusa precum omul, ceva ce seamana cu „vertebratul gazos” a lui Haeckel. Dar cuvantul nu este folosit in acest sens. Din multe puncte de vedere, termenul „personal” este gresit ales, dar el inseamna, pur si simplu, ca Dumnezeu este viu in cel mai deplin mod cu putinta.
Daca Realitatea suprema este intr-adevar o energie sau un proces orb si lipsit de orice semnificatie intrinseca, daca este doar o permutatie si o oscilatie inconstienta a unor particule, unde sau mai stiu eu ce, de aici rezulta anumite consecinte. Constiinta umana este in mod evident o parte sau un efect al acestei Realitati. Suntem nevoiti, asadar, sa ajungem la una din urmatoarele doua concluzii. Ori va trebui sa admitem ca efectul, constiinta, este o proprietate total lipsita de cauza – pe scurt, ca ceva s-a ivit din nimic. Ori, altfel, va trebui sa admitem ca, de fapt, constiinta este o forma speciala a inconstientei – pe scurt, ca ea nu este realmente constienta. Pentru prima dintre aceste concluziinu exista si nici nu poate exista vreun contraargument serios; nici macar un rationalist nu va sustine ca este posibil sa existe un efect fara o cauza suficienta. Principalele obiectii impotriva teismului concorda, in principiu, cu a doua concluzie, afirmand ca proprietatile si calitatile naturii umane, constiinta, ratiunea, intentia si altele asemenea, nu constituie vreun element sau vreo proprietate noua care sa fie cumva superioare proceselor naturale si mecanice care le cauzeaza. Intentia, constiinta si inteligenta sunt termeni absolut arbitrari si relativi ce au fost atribuiti anumitor structuri mecanice extrem de complexe.

Argumentul este, insa, contradictoriu. Daca, intr-adevar, constiinta si inteligenta sunt forme pur mecanice, opiniile si judecatile emise de ea sunt produsele unei necesitati mecanice (sau statistice), iar acest lucru este valabil pentru toate opiniile si judecatile, caci ele sunt in egala masura simple fenomene ale procesului mecanic care face posibila lumea. Nu poate exista o judecata mai adevarata decat alta, dupa cum fenomenul peste nu poate fi mai adevarat decat fenomenul pasare. Insa printre aceste fenomene se afla si judecatile rationalismului asupra carora el trebuie sa aplice aceeasi logica proprie modului sau de gandire. Acesta trebuie sa admita ca ele nu pot sa pretinda a fi mai adevarate decat judecatile unui teist si ca daca rationalismul este adevarat, el are toate sansele sa nu fie adevarat. Aceasta este o sinucidere intelectuala – distrugerea totala a gandirii – intr-o asemenea masura ca pana si conceptele proprii rationalismului – precum cele de mecanism, proces inconstient, necesitate statica si altele asemenea, devin si ele niste termeni absolut arbitrari si lipsiti de sens. Pentru a oferi coerenta unei asemenea viziuni asupra universului, individul trebuie sa se separe de ea, in calitate de observator. Asa ceva este imposibil, motiv pentru care un filosof contemporan s-a plans ca prezenta subiectiva a omului constituie cel mai mare obstacol in fata cunoasterii filosofice!
Fara indoiala, asa ceva este complet aberant. Prezenta subiectiva a omului este, desigur, conditia sine qua non a cunoasterii, fie ca este vorba despre cunoasterea universului sau a lui Dumnezeu. Tocmai existenta omului in univers ca un sine constient si capabil de reflectie determina necesitatea logica a aparitiei credintei in Dumnezeu. Un univers care contine fiinte constiente de sine trebuie sa aiba o cauza suficienta pentru a produce asemenea fiinte, o cauza ce trebuie sa aiba cel putin proprietatea de a fi constienta de sine. Aceasta proprietate nu poate, pur si simplu, sa „evolueze” pornind de la protoplasma sau de la energia stelara, deoarece asta ar insemna ca un grad sporit de constiinta rezulta dintr-o constiinta mai limitata si dintr-o lipsa totala a constiintei. In consecinta, evolutia este o tranzitie de la potential la actual, in cadrul careia noile puteri si calitati permanent dobandite nu provin din potential, ci dintr-un tip de viata superior care poseda deja.

Ce anume este acest tip superior de viata? Luand ca principiu de baza faptul ca ceva nu se poate ivi din nimic sau, pentru a ne exprima in termeni afirmativi, ca orice efect trebuie sa aiba o cauza suficienta, Sfantul Toma demonstreaza ca acest tip de viata exista in mod necesar si ii contureaza caracteristicile generale in cinci maniere diferite (vezi Summa Theologica). El arata ca trebuie sa existe: un Impuls Prim, Cauza Prima, Fiinta care exista cu necesitate, posesoarea in grad desavarsit al fiecarei proprietati pozitive ce poate fi gasita in lucruri si originea ordinii prin intermediul careia toate lucrurile sunt indrumate catre scopurile lor firesti. Esenta intregului argument este, pur si simplu, ca universul are nevoie de o origine sau o cauza diferita de el insusi si ca aceasta cauza trebuie sa fie absolut autosuficienta.
Totul in univers este efectul unei cauze anterioare, fiecare miscare este rezultatul unei miscari anterioare, fiecare fiinta provine dintr-o fiinta dinaintea ei. Universul depinde intotdeauna de ceva anterior lui insusi si in orice „moment” el nu poate fi o cauza, el nu poate exista, decat in virtutea faptului ca este un efect! Asadar, el este, in chip originar un efect. Lantul cauzal nu se poate extinde la infinit in trecut, caci atunci am avea un sistem care este un efect fara vreo cauza prima. Asa ceva este aberant, precum ranjetul Motanului Cheshire suspendat in gol fara niciun motan. El nu devine mai putin absurd daca ii marim dimensiunile, daca prelungim la nesfarsit sirul efectelor care se genereaza unul pe altul. el nu face decat sa devina o absurditate mereu mai mare. Prelungindu-l la infinit in trecut, vei avea o absurditate infinita – un ranjet infinit, in absenta motanului. Trebuie, deci, sa ajungi la o origine, la o cauza, care nu este un efect, care exista independent – in mod necesar – si a carei fiinta nu provine din altceva, deoarece pur si simplu, ea este Fiinta.
Rezulta ca aceasta Fiinta autosuficienta care exista in mod necesar va avea niste proprietati uimitoare. Deoarece ea trebuie sa fie cauza suficienta a intregului univers (alminteri, ea nu ar fi cauza prima), va avea in gradul cel mai deplin fiecare proprietate pozitiva ce poate fi gasita in univers – inclusiv viata si constiinta. Ea va fi complet libera de orice limitari in afara celor pe care si le impune singura, deoarece nu exista nimic anterior ei care sa-i poata impune limite. Asadar, ea nu va fi limitata de timp si spatiu, fiind astfel pe de-a-ntregul prezneta in fiecare loc si in rice moment. Ea nu va fi un corp, caci toate corpurile au limitari spatiale si sunt supuse schimbarii si miscarii. Ea nu va fi un suflet al lumii, considerat ca forma corpului-univers, deoarece forma si corpul se afla intr-o relatie de dependenta reciproca, in timp ce cauza prima este necesarmente independenta. Ea nu va fi universul insusi, considerat ca un Gestalt, un organism intreg care este mai mare decat suma partilor sale, deoarece fiecare organism este un sistem dependent care nu se autogenereaza. El nu va fi nici macar divizibil in parti, deoarece partile presupun limitari spatiale si temporale.

Pe scurt, ratiunea poate demonstra ca Dumnezeu exista si ca este deplinatatea nelimitata a vietii si a fiintei. Cu toate acestea, El este foarte diferit de ceea ce numim indeobste „viata” si „fiinta”, adica, universul, caci, in vreme ce lucrurile au viata si au fiinta, Dumnezeu este viata si este fiinta.
[….] A doua teorie spune ca Dzeu a creat universul din propria lui „substanta”, printr-un proces ce ar trebui numit mai degraba emanatie decat creatie. Dar daca Dumnezeu este indivizibil, asta duce la Panteism, din moment ce fiecare „parte” a Dumnezeului indivizibil este egala cu intregul – este Dumnezeu insusi. Daca fiecare creatura individuala este absolut identica cu Dumnezeu, toate treptele perfectiunii, toate sistemele de valoare devin iluzorii. Practic, universul, asa cum il intelegem noi, nici nu exista. Problema creatiei, a originii universului, este abolita spunandu-se ca nu exista creatie. Exista numai Dumnezeu. De asemenea, exista iluzia inexplicabila a unui univers variat. A spune ca Dumnezeu a cauzat iluzia inseamna, practic, a reveni la problema creatiei si a relua totul. A spune ca ea a fost creata de catre om inseamna a spune acelasi lucru, deoarece omul este Dumnezeu; sau, altfel, este ca si cum ai spune ca Dumnezeu ca om a devenit subiect al iluziei. Eventualitate in care iarasi Dumnezeu nu este Cauza Prima.
Dumnezeu a creat universul din nimic. universul impreuna cu timpul si spatiul sau, nu exista. Apoi printr-un fiat ce exprima vointa divina, el a aparut. Aici ratiunea este nevoita sa faca un salt peste abis, constatand ca dilema nu are o solutie. Abisul nu se afla intre Dumnezeu si univers, el apartine gandirii. Nu se poate spune decat ca, in vreme ce creaturile fac sa se iveasca lucruri din ele insele sau dintr-un material preexisent, Creatorul produce lucruri in maniera proprie Cauzei Prime – fara a depinde de un material preexistent.”
Alan Watts
Extras din cartea „Duh si Contemplatie”