„Omul are nevoie de Dumnezeu aşa cum are nevoie de oxigen.”- Dr. Alexis Carrel
Dincolo de descoperirile sale extraordinare din domeniul medicinei pentru care a primit premiul Nobel, marele chirurg si biolog francez Alexis Carrel a fost si un om profund religios. De-a lungul carierei sale a constatat influenţa covârşitoare pe care credinţa o are asupra sănătăţii sufleteşti şi trupeşti şi a ajuns să creadă în miraculoasa putere de vindecare a rugăciunii. Despre acest subiect a scris un eseu devenit celebru. Acest studiu asupra rugăciunii este inspirat din observaţiile sale culese în decursul unei lungi cariere printre oameni din cele mai diferite zone ale lumii, de toate profesiunile şi din toate clasele sociale, bolnavi sau sănătoşi, credincioşi sau necredincioşi.
Pe de altă parte, experienţa sa ştiinţifică, studiile de laborator cărora li s-a dedicat ani în şir i-au permis să observe efectele curative ale rugăciunii.
Vă prezentăm în continuare eseul pe care Alexis Carrel l-a scris despre rugăciune.
Introducere
Nouă, apusenilor, raţiunea ni se pare a fi mult superioară intuiţiei. Preferinţa noastră se îndreaptă mai mult către inteligenţă decât către sentiment. Ştiinţa înfloreşte, în timp ce religia stagnează. Îl urmăm pe Descartes şi-l părăsim pe Pascal.
În acest sens, căutăm îndeosebi să ne dezvoltăm inteligenţa. Cât despre activităţile spirituale, morale, etice, acestea sunt neglijate aproape complet. Slăbirea acestor activităţi fundamentale face din omul modern o fiinţă oarbă din punct de vedere spiritual. Această infirmitate nu-i permite să fie un bun element constitutiv al societăţii. Putem atribui prăbuşirea civilizaţiei noastre slabei calităţi a individului. De fapt, domeniul spiritual se arată tot atât de necesar reuşitei vieţii ca şi cel intelectual şi cel material.
Este deci necesar să ne stimulăm activităţile intelectuale, care conferă puterea personalităţii noastre. Cel mai ignorat dintre ele este simţul spiritual. Simţul religios se exprimă mai cu seamă prin rugăciune. Rugăciunea este în mod evident un fenomen spiritual. Ori, lumea spirituală nu poate fi investigată prin mijloace ştiinţifice. Cum să dobândim deci o înţelegere reală a rugăciunii? Ştiinţa cuprinde, din fericire, totalitatea lumii materiale. Aceasta poate, prin intermediul psihologiei, să fie extinsă până la manifestările spirituale. Vom învăţa deci în ce constă fenomenul rugăciunii, tehnica practicării acesteia şi efectele ei, prin observarea sistematică a omului care se roagă.
Definiţia rugăciunii
În esenţă, rugăciunea pare să fie o tensiune a spiritului către substratul imaterial al lumii. În general, ea constă într-o plângere, într-un strigăt de nelinişte, într-o cerere de ajutor. Uneori ea devine o contemplare senină a principiului imanent şi transcendent al tuturor lucrurilor. O putem defini, de asemenea, ca fiind o înălţare a sufletului către Dumnezeu, asemenea unui act de dragoste şi de adorare către cel care este izvorul minunii numită viaţă. Rugăciunea reprezintă, de fapt, efortul omului de a intra în comuniune cu o fiinţă nevăzută, creatoare a tot ce există – înţelepciune supremă, forţă şi frumuseţe, Tată şi Mântuitor al fiecăruia dintre noi. Departe de a fi o simplă recitare de formule, adevărata rugăciune este o stare mistică în care conştiinţa se absoarbe în Dumnezeu. Această stare nu este de natură intelectuală. Oamenii simpli îl simt pe Dumnezeu în mod tot atât de natural cum simt căldura soarelui sau parfumul unei flori. Dar Dumnezeu, care este atât de accesibil celui care ştie să iubească, rămâne ascuns celui care nu reuşeşte să-L înţeleagă. Gândirea şi cuvântul nu sunt suficiente atunci când e vorba de a-L descrie. Iată motivul pentru care rugăciunea îşi găseşte cea mai înaltă expresie într-un avânt al dragostei prin labirintul inteligenţei.
Cum trebuie să ne rugăm? Tehnica rugăciunii am învăţat-o de la misticii creştini, începând cu Sfântul Pavel până la Sfântul Benedict, precum şi de la mulţimea apostolilor necunoscuţi, care de douăzeci de veacuri au iniţiat popoarele Apusului în tainele trăirii vieţii religioase. Dumnezeul lui Platon era inaccesibil în măreţia lui. Cel al lui Epictet se confunda cu sufletul lucrurilor. Iehova era un despot oriental care inspira teroarea şi nicidecum dragostea. Dimpotrivă, creştinismul L-a apropiat pe Dumnezeu omului; I-a dat o înfăţişare. A făcut din El tatăl nostru, fratele nostru, Mântuitorul nostru. Pentru a ajunge la Dumnezeu nu mai sunt necesare ceremoniale şi sacrificii sângeroase. Tehnica rugăciunii s-a simplificat.
Pentru a ne ruga trebuie doar să facem efortul de a tinde către Dumnezeu. Acest efort trebuie să fie afectiv, nu intelectual. De exemplu, o meditaţie asupra măreţiei lui Dumnezeu este o rugăciune numai dacă ea este în acelaşi timp o expresie a dragostei şi a credinţei. Astfel, rugăciunea făcută după metoda Sfântului La Salle pleacă de la o consideraţie intelectuală pentru a deveni, de îndată, afectivă. Fie rugăciunea scurtă sau lungă, rostită sau numai gândită, ea trebuie să fie asemenea conversaţiei unui copil cu tatăl său. „Ne prezentăm aşa cum suntem”, spunea într-o zi o Soră a Milei, care de treizeci de ani îşi pusese viaţa în slujba săracilor. De fapt ne rugăm în acelaşi fel în care iubim, adică cu toată fiinţa noastră.
Cât despre forma rugăciunii, aceasta diferă de la scurta aspiraţie către Dumnezeu până la contemplare, de la cuvintele simple, pronunţate de ţăranca oprită înaintea Calvarului aflat la răscrucea drumurilor şi până la măreţia cântecului gregorian ce răsună sub bolţile catedralelor. Solemnitatea, măreţia şi frumuseţea nu sunt obligatorii pentru eficienţa rugăciunilor. Puţini oameni au ştiut să se roage ca Sfântul Bernard de Clairvaux. Dar nu trebuie să fii convingător pentru a fi mântuit. Când judecăm valoarea rugăciunii după rezultatele ei, cele mai umile cuvinte de cerere şi de preamărire par la fel de acceptabile Stăpânului tuturor fiinţelor ca şi cele mai frumoase invocări. Unele formule care sunt recitate mecanic sunt într-un anumit fel rugăciuni, la fel ca flacăra unei lumânări. Ajunge ca formulele acestea neînsufleţite şi această flacără materială să simbolizeze aspiraţia unei fiinţe omeneşti către Dumnezeu. Ne rugăm de asemenea prin acţiunile noastre. Sfântul Ludovic de Gonzaga spunea că îndeplinirea datoriei este echivalentă rugăciunii. Modalitatea cea mai bună de a se pune în comuniune cu Dumnezeu este, fără îndoială, aceea de a-I îndeplini în totalitate voinţa. „Tatăl nostru, fie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în Cer, aşa şi pe pământ… ” A face voia lui Dumnezeu constă, neîndoielnic în a asculta de legile vieţii, aşa cum sunt ele înscrise în fiinţa şi în spiritul nostru.
Rugăciunile care se înalţă de la suprafaţa pământului, ca un nor imens, se deosebesc unele de altele la fel cum se deosebesc între ele personalităţile celor care se roagă. Ele constau însă în variaţiuni pe două teme, care sunt mereu aceleaşi – necazul şi dragostea. Este în întregime legitim să implorăm ajutorul lui Dumnezeu pentru a obţine ceea ce ne este necesar. Cu toate acestea, ar fi absurd să cerem satisfacerea unui capriciu sau obţinerea unui lucru care poate fi dobândit prin propriul nostru efort. Cererea inoportună, insistentă, agresivă dă rezultate. Un orb aşezat la marginea drumului îşi striga păsurile din ce în ce mai tare, cu toate că oamenii încercau să-l facă să tacă. „Credinţa ta te-a mântuit”, îi spuse Isus care trecea pe acolo. În forma sa cea mai înaltă, rugăciunea încetează să fie o cerere. Omul îi spune Stăpânului tuturor lucrurilor că îl iubeşte, că îi mulţumeşte de darurile Sale, că este gata să-I îndeplinească voinţa. Rugăciunea devine contemplaţie. Un ţăran bătrân stătea în ultima bancă a unei biserici goale. „Ce aştepţi?”, îl întrebă cineva. „Îl privesc – răspunse el – şi El mă priveşte.”
Valoarea tehnică a unei ştiinţe se măsoară prin rezultatele sale. Orice tehnică a rugăciunii e bună atunci când reuşeşte să facă legătura între om şi Dumnezeu.
Unde şi cum să ne rugăm
Unde şi cum să ne rugăm? Ne putem ruga oriunde: pe stradă, în automobil, în vagonul unui tren, la birou, la şcoală, în uzină. Dar ne putem ruga mai bine pe câmp, în munţi, în păduri sau în singurătatea camerei noastre. Există de asemenea rugăciunile liturgice, care se fac în biserică. Dar, oricare ar fi locul rugăciunii, Dumnezeu nu vorbeşte omului decât dacă acesta face linişte în sine însuşi. Liniştea interioară depinde în acelaşi timp de starea fizică şi psihică a omului, precum şi de mediul în care acesta se află.Pacea trupului şi a spiritului sunt greu de obţinut într-un mediu confuz, zgomotos al marilor oraşe moderne. Astăzi este nevoie de locuri de rugăciune, de preferinţă biserici, unde locuitorii oraşelor să poată găsi, măcar pentru o clipă, condiţiile necesare liniştii lor interioare. N-ar fi nici greu şi nici costisitor să fie create insule de pace, primitoare şi frumoase, în tumultul oraşelor. În tăcerea acestor refugii oamenii ar putea, înălţându-şi gândurile către Dumnezeu, să-şi odihnească trupul şi să-şi destindă spiritul, să-şi liniştească judecata şi să dobândească forţa de a suporta viaţa aspră cu care-i copleşeşte civilizaţia noastră. Prin faptul că devine obişnuinţă, rugăciunea influenţează caracterul. Trebuie deci să ne rugăm mereu. „Gândeşte-te la Dumnezeu mai des decât respiri”, spunea Epictet. E absurd să te rogi dimineaţa, iar în restul zilei să te comporţi ca un barbar. Gânduri sau invocări mentale îl pot menţine pe om în prezenţa lui Dumnezeu. Tot comportamentul va fi în acest caz inspirat de rugăciune. Înţeleasă în felul acesta, rugăciunea devine un mod de a trăi.
Efectele rugăciunii
Rugăciunea este urmată întotdeauna de un rezultat, dacă ea este făcută în mod corect. „Niciun om nu s-a rugat vreodată fără a învăţa ceva”, scrie Emerson. Cu toate acestea, rugăciunea este considerată de oamenii moderni ca fiind un obicei desuet, barbar, o superstiţie zadarnică. În realitate nu cunoaştem aproape deloc efectele ei.
Care sunt cauzele ignoranţei noastre? În primul rând, ne rugăm prea rar. Simţul sfinţeniei este pe cale de dispariţie la oamenii contemporani. Este probabil ca numărul francezilor care se roagă cu regularitate să nu depăşească 4 sau 5 la sută din populaţie. Apoi rugăciunea este adesea ineficientă deoarece cea mai mare parte dintre cei care se roagă sunt egoişti, mincinoşi, orgolioşi, farisei incapabili de credinţă şi de dragoste. În sfârşit, efectele ei, atunci când se produc, ne scapă foarte adesea. Răspunsul la cererile şi la dragostea noastră este dat de obicei lent, insensibil, aproape imperceptibil. Vocea stinsă care murmură acest răspuns în interiorul nostru este uşor înăbuşită de zgomotele lumii. Rezultatele materiale ale rugăciunii sunt şi ele obscure. Ele se confundă în general cu alte fenomene. Puţini oameni, chiar şi dintre preoţi, au avut ocazia să le observe în mod exact. Iar medicii, din lipsă de interes, lasă deseori nestudiate cazurile care se află la îndemâna lor. Dealtfel, observatorii sunt adesea derutaţi de faptul că răspunsul la rugăciune este departe de a fi întotdeauna cel aşteptat. De exemplu, cineva care cere să fie vindecat de o boală organică rămâne în continuare bolnav, dar suferă o inexplicabilă transformare morală. Totuşi, obişnuinţa rugăciunii, deşi are un caracter de excepţie în ansamblul populaţiei, este relativ frecventă în grupurile rămase credincioase religiei strămoşeşti. În aceste grupuri se mai poate încă studia influenţa rugăciunii. Printre nenumăratele ei efecte, medicul are mai cu seamă ocazia să le observe pe acelea pe care le numim efecte psiho-fiziologice şi curative.
Efectele psihofiziologice
Rugăciunea acţionează asupra spiritului şi asupra trupului într-un fel care pare să depindă de calitatea, de intensitatea şi de frecvenţa ei. E uşor de recunoscut care este frecvenţa rugăciunii şi, într-o anumită măsură, intensitatea acesteia. Calitatea ei rămâne însă necunoscută, căci noi nu avem mijloace de măsurare a credinţei şi a capacităţii de dragoste a aproapelui nostru. Cu toate acestea, felul în care trăieşte cel ce se roagă poate să ne lămurească asupra calităţii invocaţiilor pe care le adresează lui Dumnezeu. Chiar şi atunci când constă mai cu seamă în recitarea automată a unor formule, ea exercită un efect asupra comportamentului, întăreşte în acelaşi timp simţul spiritual şi moral. Mediile în care rugăciunea este practicată se caracterizează printr-o persistenţă a sentimentului datoriei şi a răspunderii, printr-un nivel mai scăzut al egoismului şi al urii, prin mai marea bunătate arătată celorlalţi. Pare să fie demonstrat faptul că, la indivizi cu o dezvoltare intelectuală egală, caracterul şi valoarea morală sunt superioare în rândul celor care se roagă spre deosebire de cei care nu se roagă.
Atunci când rugăciunea este rostită cu regularitate, influenţa ei devine evidentă şi este comparabilă cu influenţa binefăcătoare a unor glande cu o funcţionalitate normală. Ea determină un fel de transformare mentală şi organică, care se produce progresiv. S-ar putea spune că în conştiinţă se aprinde o flacără. Omul îşi vede adevăratul chip. El îşi descoperă egoismul, lăcomia, greşelile de judecată şi orgoliul. El se supune îndatoririlor morale, încearcă să dobândească umilinţa intelectuală; astfel se deschide în faţa lui Împărăţia Milei. Încetul cu încetul se instalează o linişte interioară, o armonie morală şi spirituală, o mai mare putere de a îndura sărăcia, calomnia, grijile, de a suporta mai uşor prierderea celor dragi, de a suporta mai uşor durerea, boala şi moartea. Astfel, faptul că medicul vede un bolnav rugându-se, poate constitui un motiv de bucurie. Liniştea generată de rugăciune devine un puternic ajutor terapeutic.
Cu toate acestea, rugăciunea nu trebuie să fie asemuită morfinei, căci ea influenţează în acelaşi timp cu starea de calm o integrare a activităţilor mentale, un fel de regenerare a personalităţii. Uneori ea generează curajul, imprimă asupra credincioşilor o influenţă deosebită. Seninătatea privirii, liniştea atitudinii, seninătatea comportamentului şi, când este necesar, acceptarea cu seninătate a morţii, pun în evidenţă prezenţa comorii ascunse în adâncul trupului şi al sufletului. Sub această influenţă până şi ignoranţii, retardaţii îşi folosesc mai bine forţele intelectuale şi morale. Rugăciunea îi ridică pe oameni deasupra nivelului lor intelectual dobândit prin ereditate şi prin educaţie. Această legătură spirituală cu Dumnezeu îi umple de pace sufletească care iradiază din ei şi le însoţeşte paşii peste tot. Din păcate, în prezent numărul celor care se roagă corect este foarte redus.
In toate timpurile, ceea ce a atras mai cu seama atentia oamenilor a fost aspectul efectului curativ al rugaciunii.
In mediile in care se practica rugaciunea se vorbeste si astazi destul de frecvent despre vindecarile obtinute ca efect al cererilor indreptate catre Dumnezeu sau catre sfintii Sai. Dar atunci cand este vorba despre boli care pot fi vindecate spontan sau cu ajutorul unei medicatii obisnuite, este greu de stiut care a fost adevaratul agent al vindecarii. Numai in cazurile in care orice terapie este ineficienta, sau unde aceasta a dat gres, vindecarea se poate atribui rugaciunii. Biroul medical de la Lourdes a adus stiintei un mare serviciu demonstrand veridicitatea acestor vindecari. Unii bolnavi au fost vindecati aproape instantaneu de afectiuni cum ar fi lupusul fetei, cancerul, infectiile renale, ulcerul, tuberculoza pulmonara si osoasa. Fenomenul se produce aproape intotdeauna in acelasi fel – o durere puternica, apoi senzatia de vindecare. Intr-un timp relativ scurt simptomele si leziunile anatomice dispar. Fenomenul se explica printr-o accelerare extrema a proceselor normale de vindecare. O asemenea accelerare n-a fost obsevata demonstrata pana in prezent de catre chirurgi si fiziologi in decursul practicii lor medicale.
Pentru ca aceste fenomene sa se produca nu e necesar ca bolnavul sa se roage. La Lourdes s-au vindecat si copii mici, care nu stiau inca sa vorbeasca, si chiar oameni necredinciosi. In preajma lor, insa, acolo, cineva se ruga. Rugaciunea pe care o face altcineva este intotdeauna mai eficienta decat cea facuta pentru sine. Efectul rugaciunii pare sa depinda de intensitatea si calitatea ei. La Lourdes minunile sunt mai putin frecvente acum decat cu 40-50 de ani in urma. Aceasta pentru ca bolnavii nu mai afla acolo atmosfera de adanca reculegere care domnea odinioara. Pelerinii au devenit turisti, iar rugaciunile lor au devenit ineficiente.
Acestea sunt rezultatele rugaciunii despre care am dobandit o cunoastere sigura. Pe langa acestea mai sunt insa multe altele. Vietile sfintilor, chiar ale celor din zilele noastre, relateaza multe fapte minunate. Este incontestabil faptul ca cele mai multe dintre minunile atribuite preotului din Ars, de exemplu, sunt adevarate. Ansamblul acestor fenomene ne introduce intr-o lume a carei explorare n-a fost inca inceputa si care va fi bogata in surprize. Ceea ce stim deja in mod cert este ca rugaciunea produce efecte vizibile. Oricat de ciudat poate parea acest lucru, noi trebuie sa acceptam ca fiind adevarat faptul ca oricine cere primeste si ca celui ce bate la usa i se va deschide.
In rezumat, totul se petrece ca un dialog intre Dumnezeu si om. Efectele rugaciunii nu sunt o amagire. Nu putem sa reducem sentimentul sfinteniei la spaima pe care omul o incearca in fata pericolelor ce-l inconjoara si-n fata tainelor universului. Nu trebuie, insa, sa consideram rugaciunea un medicament, un remediu impotriva fricii de suferinta, de boala si de moarte. Care este deci semnificatia sentimentului sfinteniei si ce loc ocupa natura rugaciunii in viata noastra? Acest loc este foarte important. Aproape in toate epocile oamenii din Apus s-au rugat, in antichitate orasul era in primul rand o institutie religioasa. Romanii ridicau temple pretutindeni. Stramosii nostri din Evul Mediu au presarat pamantul crestinatatii cu catedrale si cu capele gotice. Chiar si in zilele noastre, in fiecare sat se inalta cate o clopotnita. Pelerinii veniti din Europa au instaurat civilizatia Apuseana in lumea noua prin intermediul bisericilor, al universitatilor, al uzinelor. In decursul istoriei noastre, rugaciunea a devenit o nevoie tot atat de frecventa ca si aceea de a progresa, de a munci, de a construi sau de a iubi. Sentimentul sfinteniei pare a fi un impuls venit din intimitatea naturii noastre, pare a constitui o activitate de baza. Diversitatile sale intr-un grup de indivizi sunt aproape intotdeauna legate de diversitatea celorlalte activitati de baza, de simtul moral si de caracterul esteticului. Noi am acceptat diminuarea si, uneori, chiar disparitia din noi a acestui simt atat de important.
Trebuie sa stim ca omul nu poate sa se comporte dupa bunul plac al fanteziei sale, fara a risca. Pentru o reusita in viata el trebuie sa se conformeze regulilor neschimbatoare care depind de insasi structura ei. Ne asumam un mare risc atunci cand lasam sa moara in noi o activitate fundamentala, fie ea de ordin fiziologic, fie intelectual sau spiritual. De exemplu, dezvoltarea nearmonioasa a corpului si a activitatilor curente ale unor intelectuali este tot atat de daunatoare ca si degenerarea inteligentei si a simtului moral la unii atleti. Exista nenumarate exemple de familii care nu au dat decat copii degenerati, ori s-au stins dupa disparitia credintelor ancestrale si a cultului onoarei. Noi am invatat, dintr-o aspra experienta, ca daca majoritatea elementelor active ale unei societati isi pierd simtul moral si cel spiritual, aceasta conduce la decaderea acelei natiuni. Caderea Greciei antice, de pilda, a fost precedata de un fenomen analog. Renuntarea la activitatea intelectuala este incompatibila cu reusita vietii.
In practica, activitatile morale si religioase sunt legate intre ele. Simtul moral dispare inevitabil dupa disparitia simtului sfinteniei. Omul nu a reusit sa construiasca – asa cum vroia Socrate – un sistem de morala independent de orice doctrina religioasa. Societatile in care dispare nevoia de rugaciune sunt sortite degenerarii. Iata de ce toti oamenii civilizati – credinciosi si necredinciosi – trebuie sa manifeste interes pentru aceasta importanta problema a dezvoltarii fiecarei activitati de baza, de care fiinta omeneasca este capabila.
Care este motivul pentru care simtul sfinteniei joaca un rol atat de important in reusita vietii? Prin ce mecanism actioneaza rugaciunea asupra noastra? Aici, parasim domeniul observatiei si intram in cel al ipotezei. Ipoteza, chiar cea intamplatoare, este necesara pentru progresul cunoasterii. Trebuie sa ne amintim, in primul rand, ca omul este un tot indivizibil, alcatuit din materie si din constiinta. El se crede independent de mediul sau material, adica de universul cosmic, dar in realitate el nu poate trai rupt de acesta. Omul este legat de mediu prin nevoia neincetata de a respira si de a se nutri. Pe de alta parte, fiinta umana nu consta numai din trup ci si din spirit, iar spiritul, cu toate ca isi are originea in corpul nostru, se extinde dincolo de cele patru dimensiuni ale spatiului si timpului. Ne este ingaduit sa credem ca locuim in acelasi timp in lumea cosmica si intr-un mediu intangibil, invizibil, imaterial, avand o natura asemanatoare celei ce alcatuieste constiinta, si de care nu reusim sa ne dispensam fara daune, tot asa cum nu reusim sa ne despartim, fara daune, de universul material si uman. Acest mediu nu ar fi altul decat fiinta imanenta tuturor fiintelor, care le transcende pe toate – numita Dumnezeu. Am putea deci sa comparam simtul sfinteniei cu nevoia de oxigen, iar rugaciunea ar prezenta o oarecare asemanare cu functia respiratorie. Ea ar trebui considerata ca agent al legaturilor naturale intre constiinta si mediu, ca o activitate biologica ce depinde de structura noastra. Altfel spus, ca o functie normala a trupului si a spiritului nostru.
Concluzii
In concluzie, simtul sfinteniei are, in raport cu alte activitati ale spiritului, o importanta deosebita, caci el ne pune in legatura cu imensul mister al lumii spirituale. Prin rugaciune omul se indreapta spre Dumnezeu, iar Dumnezeu intra in om. Rugaciunea devine indispensabila dezvoltarii noastre optime. Nu trebuie sa consideram rugaciunea ca fiind un act caruia i se daruiesc cei slabi cu duhul, cersetorii, sau cei lasi. „Este rusinos sa te rogi” scria Nietzsche. De fapt, nu este mai rusinos sa te rogi decat sa te hranesti, decat sa bei apa sau decat sa respiri. Omul are nevoie de Dumnezeu tot asa cum are nevoie de apa si de oxigen. Adaugat la intuitie, la simtul moral, la simtul frumosului si la lumina inteligentei, simtul sfinteniei da personalitatii deplina sa dezvoltare. Este neindoielnic ca reusita vietii cere dezvoltarea integrala a fiecareia dintre activitatile noastre fiziologice, intelectuale, afective si spirituale. Spiritul este in acelasi timp ratiune si sentiment. Trebuie sa iubim deci frumusetea stiintei si de asemenea frumusetea lui Dumnezeu. Trebuie sa-l ascultam pe Pascal cu aceeasi fervoare cu care-l ascultam pe Descartes.
Sursa caplimpede.ro
