”Pentru unii, îngerii sînt, probabil, o simplă metaforă, pentru alţii – supravieţuirea palidă a unei figuraţii medievale, pentru alţii, în sfîrşit, o temă culturală între altele. Vor fi fiind, pe de altă parte, printre dumneavoastră, şi credincioşi, pentru care existenţa îngerilor e un fapt de experienţă, confirmat de doctrina Bisericii şi întreţinut prin rugăciune. Aşa stînd lucrurile, e foarte greu să găseşti tonul care să mulţumească pe toată lumea, navigînd între scepticismul luminat al unora şi pietatea inflexibilă a altora. E o dificultate de care s-au izbit spirite mult mai exersate decît mine. Karl Barth de pildă, care formulează astfel, în Dogmatica sa, dilema angelologului: „Cum să ataci un asemenea subiect fără să rişti stîngăcia, cum să fii prudent fără să treci cu vederea ceea ce trebuie văzut, cum să faci pentru a nu spune prea mult, spunînd totuşi tot ce e de spus? Cum să fii în acelaşi timp disponibil şi precaut, critic şi naiv, limpede şi moderat?” Am însă şi două avantaje. Intre îngeri şi muzică e o relaţie veche, într-un anumit sens, ocupaţia supremă a ierarhiilor cereşti este cîntatul.
Organizaţi în coruri şi orchestre sublime, ei laudă necontenit lumea creată şi mai ales pe Creatorul ei, înzestraţi cu glasuri perfecte şi cu instrumente muzicale adecvate imnologiei, din categoria trîmbiţei (tuba) mai cu seamă. O spune Evanghelia după Matei în capitolul 24: Et mittet angelos suos cum tuba et voce magna. („Şi va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trîmbiţă.”) Vorbind în această sală despre îngeri, vorbim, aşadar, despre subiectul potrivit la locul potrivit. Un al doilea avantaj de care voi uza este acela de a dubla exotismul temei prin exotismul obîrşiei mele. Vin dintr-o ţară esteuropeană, despre care, în genere, se ştie la fel de puţin cît se ştie şi despre îngeri… Un teolog protestant din secolul trecut – cînd practica demitizării lua deja proporţii spectaculoase – era de părere că îngerii nu sînt decît nişte „lilieci metafizici”. (Remarc, în treacăt, că teologul cu pricina se numea Hase, adică iepure…) Ei bine, în acest caz competenţele mele sînt legitime. Vin din România, cunoscută, îndeobşte, ca ţara lui Dracula, adică a liliecilor vampiri. Am deci dreptul să adaug acestor tenebroase zburătoare puţină metafizică. Cognitio matutina si musica coelestis
Nu vom merge totuşi atît de departe cu metafizica încît să ne blocăm, de la bun început, în întrebări-capcană ca acelea despre numărul şi sexul îngerilor. Nu ne vom angaja nici în dezbaterea iniţiată de Părinţii Bisericii cu privire la momentul facerii îngerilor, despre care Geneza nu vorbeşte nicăieri în mod direct. Vom admite însă că, fiind creaturile cele mai apropiate de Creator, ei trebuie să fi fost creaţi cei dintîi. La ei se referă, probabil, primul verset al Cărţii Facerii cînd vorbeşte de „cer” („La început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul”), sau cel de-al treilea verset, cînd vorbeşte despre „lumină”(„Să fie lumină…”). E limpede că nu de lumina obişnuită e vorba, cea pe care o va institui abia a patra zi a creaţiei, o dată cu facerea Soarelui şi a Lunii. E vorba de o lumină pre-cosmică, simplu reflex al Luminii lui Dumnezeu. Despre îngeri se vorbeşte adeseori, şi în textele sacre, şi în textele comentatorilor, ca despre nişte „lumini şi oglinzi” ale Creatorului. Ei apar ca o jerbă de scîntei strălucitoare (scintillae), gravitînd în jurul Focului originar.
Religiile pre-creştine erau înclinate, de aceea, să-i identifice cu planetele şi stelele, în spaţiul creştin, lumina din care sînt făcuţi îngerii e aceeaşi care se manifestă şi în lumina Duhului Sfînt, Cel care coboară asupra oamenilor ca o ploaie de flăcări, şi în lumina Logosului, adică a lui Iisus, şi în lumina înţelepciunii divine, pe care Vechiul Testament şi tradiţia iudaică în genere o socotesc anterioară lumii şi părtaşă la facerea ei.Notă: „Domnul m-a făcut cea dintîi dintre lucrările Lui, înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui. Eu am fost aşezată din vecinicie, înainte de orice început, înainte de a fi pămîntul. Am fost născută cînd încă nu erau adîncuri, nici izvoare încărcate cu ape; am fost născută înainte de întărirea munţilor, înainte de a fi dealurile, cînd nu era încă nici pămîntul, nici cîmpiile, nici cea dintîi fă- rîmă din pulberea lumii.
Cînd a întocmit Domnul cerurile, eu eram de faţă; cînd a tras o zare pe faţa adîncului, cînd a pironit norii sus şi cînd au ţîşnit cu putere izvoarele adîncului, cînd a pus un hotar mării, ca apele să nu treacă peste poruncile Lui, cînd a pus temeliile pămîntului, eu eram meşterul Lui, la lucru lîngă El, şi în toate zilele eram desfătarea Lui, jucînd neîncetat înaintea Lui, jucînd pe rotocolul pămîntului Său, şi găsindu-mi plăcerea în fiii oamenilor” (Pildele lui Solomon 8, 22-31) – încheiat nota. în tradiţia bizantină, înţelepciunea e, uneori, reprezentată ca înger. Şi putem spune că, prin participarea lor la esenţa Luminii, îngerii sînt, întradevăr, primele şi singurele creaturi care asistă, ca şi înţelepciunea şi o dată cu ea, la facerea lumii.
Ei sînt martori ai începutului, aşa cum vor fi şi martori ai sfîrşitului. Iar simţămîntul dominant al martorului, al celui care stă în preajma Creatorului în timp ce acesta lucrează, este euforia, încîntarea, dansul. Lumina devine muzică, lumină sonoră. Fiecărui gest creator îi răspunde, ca un ecou, jubilaţia simfonică a spectatorilor cereşti, îngerii sînt cutia de rezonanţă a Creaţiei, nimbul ei acustic. Cîntarea lor nu este însă doar expresia bucuriei, comentariul graţios al reuşitei divine. Ea este totodată o formă de cunoaştere. Cunoaşterea angelică e definită de teologii medievali drept cunoaştere aurorală, cognitio matutina. Ea rezultă din tocmai faptul că îngerii au apucat să vadă lumea ca pe un ansamblu în curs de constituire, în vreme ce oamenii nu o pot vedea decît ca pe un ansamblu încheiat, îngerii sînt prezenţi în momentul naşterii lumii. Au, astfel, prilejul şi privilegiul de a cunoaşte începutul, procedura de constituire, facerea ca act în desfăşurare, nu ca operă finită.
Martori ai „dimineţii” lumii, îngerii ştiu, şi o confirmă prin imnurile lor, că perfecţiunea cosmică e de natură muzicală. Cu alte cuvinte, muzica nu e un ornament colateral al lumii, ci modul ei de a fi, modelul ei. Lumea e „bună” – cum spune textul biblic -pentru că e ORDO, ordine vie. Iar ordinea înseamnă proporţie, raport numeric corect, armonie. Pus în mişcare, marele mecanism al universului devine un uriaş instrument muzical, sursă a unei melodii perpetue.
Aceasta e „muzica sferelor” de care vorbeau pitagoreicii, musica perennis, concertul cosmic. Dacă nu-l mai auzim este pentru că, prezent încă din clipa naşterii în urechile noastre, a devenit un mediu sonor indiscernabil, subînţeles, asemenea luminii care face posibil văzul, fără să poată fi văzută ca atare. Sîntem integraţi, prin urmare, într-un mare „cîmp” muzical, într-o structură polifonică şi ne putem aştepta ca fiecare notă falsă care s-ar strecura în acest întreg să fie prompt amendată. Să recapitulăm: lumea este o frază muzicală. Ea are „sunetul” operei perfecte. Cum spune Hildegard von Bingen, o călugăriţă cu dar vizionar din secolul al XII-lea, „fiecare element are, aşa cum a fost rînduit de Dumnezeu, sunetul său. Laolaltă, ele răsună ca versul acompaniat de ţiteră, într-o unică armonie”.
Nu există, prin urmare, nimic creat care să fie mut. Boethius vorbea despre o musica mundana, reflex al unei musica coelestis, supra-mundană şi trans-sonoră. Musica mundana produce, analogic, o musica humana, care e totuna cu armonia interioară a sufletului, într-o lume care cîntă, individul uman trebuie să se înscrie cu propria sa melodie. „Căci” – o cităm din nou pe Hildegard von Bingen – „sufletul omului e purtător de eufonie şi, prin natura sa, sonor (symphonizans); de aceea, el se întristează adesea cînd îşi aude sunetul de la începuturi”. O imitaţie a muzicii cosmice şi a muzicii sufletelor este şi muzica liturgică, ai cărei teoreticieni timpurii (Aurelianus Reomensis de pildă, în secolul al IX-lea) iau ca „reper” „performanţa” corurilor îngereşti, îngerii apar, de altfel, la tot pasul, ca fiind liantul providenţial al întregului sistem muzical despre care vorbim. Ei însoţesc „sunetul” lumii cu un neîntrerupt comentariu laudativ, de o mare bogăţie tipologică: Sanctus, Gloria, Kyrie, Hymnus, Jubilus, Psaltus, Alleluja. în număr indefinit, îngerii reuşesc totuşi să funcţioneze ca o orchestră unitară.
Organizaţi ierarhic, ei con-sună pe mai multe niveluri, îşi răspund antifonic (alter ad alterum), construiesc polifonii savante (angelica concordia). Sub impulsul şi după modelul lor, totul cîntă, pentru că totul e în relaţie cu o instanţă îngerească. „Toate lucrurile” – spune cartea lui Enoh – „îşi au îngerul lor: vremurile, anii, marea şi rîurile, fructele şi iarba, zăpada şi norii, stelele”. Tabloul acesta al lumii păcătuieşte totuşi prin sublimitate. Putem fi cu toţii de acord că proiectul divin a fost un proiect optim, fără fisuri dizarmonice. Dar e la fel de evident, pentru toată lumea, că nu trăim într-un paradis, în muzica generală se aud des note false. Şi oricît s-ar strădui politicienii de bună-credinţă să instituţionalizeze exigenţa armoniei sub nume solemne ca ONU, OSCE, NATO, UE etc., efectul global rămîne precar. Umanitatea are, frecvent, aspectul unui cor în derivă, al unei orchestre prost, sau deloc, dirijate. Nu se pune problema să inventariem dezacordurile acute şi cronice al lumii de azi. Vom alege, pentru a doua parte a conferinţei noastre, unul singur: dezordinea „sonoră” provocată în imediata noastră vecinătate de cearta naţiunilor, respectiv de stridenţa naţionalismului, în aparenţă, ne îndepărtăm brusc de tema pe care am anunţat-o. în realitate, aşa cum veţi vedea, vom continua să vorbim despre îngeri…”
Din cartea ”Despre Ingeri”, cap 5 ”ÎNGERII, MUZICA LUMII ŞI NAŢIUNILE ”
Autor: Andrei Plesu
