Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemanărea Sa. Prin cuvîntul chip trebuie înţeles că însăşi fiinţa umană este o copie din fiinţa lui Dumnezeu; iar prin asemănare este exprimată coincidenţa nuanţelor chipului sau a calităţilor lui. Probabil că chipul şi asemănarea, unite împreună, constituie o deplină asemănare şi – contrar cu aceasta – pierzînd sau denaturînd asemănarea, se încalcă întreaga demnitate a chipului. Dumnezeu a creat omul după chipul si asemanărea Sa, l-a creat cu perfecţiunea chipului Său. Omul a fost amprenta lui Dumnezeu, nu numai după fiinţa sa dar şi după calităţile lăuntrice – după înţelepciune, dupa nobleţe, dupa curăţia sacră, dupa statornicie în bunătate. Indiferent de faptul că era limitat, răul sau lipsa nu aveau loc în om, era perfect pentru că avea deplina asemănare cu Dumnezeu.
Plinătatea asemănării era necesară pentru ca omul să corespundă destinaţiei sale – aceea de a fi Biserică a atotperfecţiunii dumnezeieşti. Mintea omului trebuie să fie asemenea cu cea a lui Dumnezeu (I Cor. 2,16), vorbele lui – asemenea Cuvîntului lui Dumnezeu (II Cor. 13,3), duhul lui să fie unit cu Duhul lui Dumnezeu (I Cor. 6, 17), calităţile lui să fie asemenea cu cele ale lui Dumnezeu (Mt. 5,48). Sălăşluirea lui Dumnezeu în om este o strînsă unire a omului cu Dumnezeu: omul – creatura – se face părtaş firii dumnezeieşti (II Petru 1,4). Omul ce a atins această stare se numeşte dumnezeu dupa har. Către această stare suntem chemaţi cu toţii de către Creator din momentul facerii, prin strămoşii noştri, precum a zis Însuşi Creatorul: „Eu am zis «Dumnezei sunteţi»” (Ps. 81,6). În această stare s-a aflat şi strămoşul nostru, imediat dupa crearea lui, aşa încît, cuvintele spuse despre femeie de către Mîntuitorul, sunt cu adevărat dumnezeieşti (Fac. 2, 24; Mt 19, 4-5). Sfînta Scriptură îl prezintă pe Dumnezeu, sfătuindu-se cu Sine Însuşi, înainte de a-l crea pe om. „Să facem om după chipul nostru şi după asemănare şi să stăpînească peştii mării şi păsările cerului şi dobitoacele şi tot pămîntul şi toate vietăţile cele ce se tîrăsc pe pămînt… şi tot pămîntul” (Fac. 1, 26-29).
În aceste cuvinte, premergătoare minunatului chip al lui Dumnezeu, adică omului, se descoperă Sfînta Treime. Dumnezeiasca sfătuire a premers atît creării omului – bărbat, cît si creării omului – femeie. „Şi au zis Domnul Dumnezeu: nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor asemenea lui” (Fac. 2,18). Femeia, asemenea bărbatului, este făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; crearea ei, ca şi a bărbatului, a fost consfinţită de sfătuire, sfat în care apar Trei Feţe ale Unui singur Dumnezeu, care proclamă vestitul să facem. Aici se arată unica voinţă şi egalitatea Feţelor Preasfintei Treimi care lucrează nedespărţit. Trinitatea Sfintei Treimi, prin Unitatea Fiinţei Dumnezeieşti şi-a pus amprenta pe chipul lui Dumnezeu – omul – cu o claritate uluitoare.
Sfîntul Ignatie Briancianinov, Cuvînt despre om.
